Am vazut recent pe blogul lui Cristi un clip in care un individ jenant, cu voce pitzigaiata, monotesticulara, "radea" de Patapievici. Mi-am amintit de articolele lui Cartarescu - despre sentimentul romanesc al ridicolului si altele asemanatoare. Dar cel mai actual este probabil articolul lui Plesu (1)...
cartarescu o sa ceara azil intr-o alta tara "civilizata", cand se va intoarce roata si va trebui sa dea socoteala pentru jignirile pe care le-a adus poporului roman.
(chestia asta chiar a fost scrisa)
De data asta, inainte de a pune articolele, iata si lista de clipuri cu pricina. Primul clip e-un cocalar din Parlament care-mi aminteste de o prietena cu fixatie orala. Urmatoarele 3 sunt clipurile in care pitzigaiatul se trezeste razand de Patapievici. Am mai adaugat apoi cateva clipuri cu Patapievici, ca sa fie clar despre cine e vorba, si in final, cu Becali, care nu poate lipsi dintr-o astfel de discutie :)
Evenimentul cu pricina este oarecum simptomatic pentru ura idiotilor indreptata impotriva celor pe care ii simt inteligenti. In clipul respectiv, Patapievici face o incercare de a explica ce inseamna sa fii vegan, unui reporter vadit neprietenos. Din pacate, nu ajungem sa intelegem ce-a vrut sa spuna, fiindca pe reporter nu prea-l intereseaza. Si ramanem cu o pozitie aparent contradictorie, (el ii iubeste pe pescari dar uraste pescuitul). Desigur, chiar daca l-am fi auzit explicand, poate n-ar fi mers prea departe cu explicatia. Dar ce urmeaza este fascinant. O jigodie, in care s-a tot acumulat ura pentru inteligenta pe care el o percepe ca "aroganta", izbucneste in invective (vezi dedesubt).
Si totusi, intr-unul din clipurile ulterioare, Patapievici ia apararea celor ca el, care au strigat "noi muncim, noi nu gandim" si "moarte intelectualilor", considerandu-i si pe ei oameni. In acelasi mod contraevolutionar, intelectualitatea idealista, principalul bastion al comunismului pre si interbelic, a continuat sa sustina cauza comunismului mult timp dupa ce devenise clar ca era un regim retrograd, represiv si regresiv. Intr-o discutie, intelectualul sau omul de stanga este superfacil de gasit: este cel care ia mai intotdeauna o pozitie contrara intereselor sale. In principal, un intelectual va apara intotdeauna dreptul unui oponent de a exprima un punct de vedere opus. Un intelectual s-ar putea chiar sa ia apararea unui triste individu vadit inferior, in speranta ca, poate, fie va afla ceva nou, fie omul respectiv se va lumina in urma unei discutii, si-n orice caz, existenta punctelor de vedere divergente -chiar si cele extremiste sau gretzoase- este de multe ori ceea ce deosebeste o democratie de Zimbabwe-le lui Mugabe. Iata de ce m-a surprins pozitia lui Cristi din articolul referitor la arestarea bloggerului rusnac.
LE: Am decis sa pun aceste articole aici intrucat revin des sa le citesc, adresele lor se schimba tot timpul si devin de negasit – la fiecare site redesign nimeni nu se oboseste sa pastreze vechile adrese. Daca sunteti copyright holder si obiectati, va rog sa ma contactati si le voi scoate.
Incep cu articolul lui Cartarescu, despre sentimentul ridicoluluipenibilului (Jurnalul National 22 Iunie 2004):
Intr-o singura saptamana. Unu. Primesc un mail de la un ziar financiar. Mi se propune o rubrica permanenta in care sa prezint carti, mi se fixeaza si un onorariu.
?De ce nu??, imi zic. Nu-mi strica niste bani si, pe de alta parte, nici lor nu le strica o mica oaza culturala intr-un ziar plin de cifre si date. Scriu primul articol, apare, mi se spune ca e bine, scriu si al doilea articol, apoi si al treilea, care insa nu mai apar. Scanez singur copertile cartilor despre care scriu, le trimit pe toate prin mail. Oamenii ma cheama si la o intalnire cu redactia. Avem o discutie interesanta, pe teme generale, dupa care sefii ziarului raman cu mine. Si, spre surprinderea mea, incep sa-mi explice ca ei, de fapt, n-au nevoie de rubrica mea. Ce sa caute intr-un ziar de profilul lor o rubrica despre carti? ?Bine, dar?? Nici un dar. Trebuie sa inteleg ca profilul lor nu le permite? ?Totusi, parca dumneavoastra mi-ati facut propunerea?, indraznesc si eu sa zic. ?Nu, v-a facut propunerea cineva din redactie care n-avea caderea sa v-o faca.? ?Dar pastrez inca mail-urile cu sigla dumneavoastra?? Nu, nu si nu! OK, zic, dragoste cu sila nu se poate, voi pune capat rubricii mele. Dar macar platiti-mi munca de pana-acum. ?Va putem plati doar un singur articol, cel aparut?, imi zice sefa si-mi spune apoi o suma considerabil mai mica decat cea care-mi fusese oferita initial. Ma ridic de pe scaun: ?Multumesc, n-am nevoie de acesti bani?. Imi iau la revedere si plec.
Doi. Trebuie sa iau lectii de sofat. Vorbesc la telefon cu instructorul, ne dam intalnire, ajung la masina lui. Din ea iese o biata femeie, alba ca varul la fata si cu genunchii tremurand. ?Urca in locul ei la volan si da-i drumul!?, imi zice instructorul, lat si paros, intr-o camasa leoarca de transpiratie. ?Stati putin, ar trebui sa discutam intai conditiile, orarul?? ?Urca, dom-le, n-auzi? Mai pierdem vremea de pomana?? Mergem vreo douazeci de metri si opreste brusc. ?Ce faci, dom-le? Ce faci??, racneste. Ma fac mic si tac. ?Vrei sa-nveti sa conduci pe pinioanele mele? Ti-am spus sa schimbi viteza elegant. E-le-gant! Stii ce-nseamna cuvantu-asta, e-le-gant? Ai auzit vreodata cuvantu-asta?? Apoi am tot oprit din douazeci in douazeci de metri. Se pare ca n-auzisem pan-atunci de o gramada de cuvinte din limba romana. Instructorul mi le reaminteste silabisindu-le si tipand. Ma lasa la volan in dreptul unei bodegi si dispare pentru un sfert de ora. Se-ntoarce cu un ceai. ?Hai, da-i drumul!? Pornesc si mai merg eternii douazeci de metri. Imi pune iar frana si se-ntoarce spre mine privindu-ma ca pe-un gandac. ?Dom?le, ce e-n capu-ala al tau? Ce e-n capu-ala pe care-l duci pe umeri degeaba?? Abia atunci am indraznit si eu sa-i spun: ?In capul meu e ca nu mai vreau sa iau ore cu dumneavoastra. Va rog sa-mi spuneti cat va datorez pana acum?. In viata mea n-am vazut om mai uimit. ?Da? ce ti-am facut, dom?le? Ia uite, dom?le? e sensibil dumnealui? Nemaipomenit!? Am coborat de la volan alb ca varul si cu genunchii tremurand si-am plecat pe jos spre casa.
Trei. O asociatie romaneasca dintr-o tara occidentala ma invita, cu cateva luni in urma, pentru o lectura in tara respectiva. Si prin mail, si prin viu grai imi face o oferta de onorariu. Cu foarte putin timp inainte de a pleca spre destinatie primesc un alt mail, in care onorariul mentionat e doar jumatate din suma initiala. Ce sa mai fac acum? Ar trebui, ca si in celelalte doua situatii, sa multumesc politicos si sa raman acasa, dar e imposibil: pregatirile de plecare sunt deja avansate. Voi merge, dar nu-i voi putea privi in ochi pe organizatori, pentru ca-mi va fi jena mie de jena lor.
Nu pot sa-nteleg. Imediat cum ies dintr-o lume extrem de ingusta, lumea prietenilor mei, in care-am supravietuit si-n vremea comunismului, dau numai de situatii de-acest fel. Nu stiu cum sa le evit. Nu stiu cum sa ma port cu acest gen de oameni. Un om, dupa biata si, probabil, naiva mea parere, este mai intai de toate o constiinta. Mitocania, incorectitudinea, minciuna ar trebui sa aduca nesfarsite nopti nedormite celor care le practica zilnic. Dar, pe cand ei dorm linistiti, eu sunt cel care se perpeleste disperat in asternut dupa fiecare astfel de intamplare. Eu ma simt murdarit de o situatie murdara, chiar dac-am nimerit in ea nevinovat. Nu pot privi in fata un om penibil, din mila si din jena, asa cum e indecent sa fixezi un om cu o infirmitate.
Stimati sefi de ziar financiar, stimate instructor auto, stimati organizatori de colocvii, regret profund ca, prin intersectarea intamplatoare a vietilor noastre, v-am produs, poate, cate o mica indispozitie, cate un marunt sentiment de culpabilitate. Imi pare sincer rau si va asigur ca pe viitor n-o sa se mai intample.
?De ce nu??, imi zic. Nu-mi strica niste bani si, pe de alta parte, nici lor nu le strica o mica oaza culturala intr-un ziar plin de cifre si date. Scriu primul articol, apare, mi se spune ca e bine, scriu si al doilea articol, apoi si al treilea, care insa nu mai apar. Scanez singur copertile cartilor despre care scriu, le trimit pe toate prin mail. Oamenii ma cheama si la o intalnire cu redactia. Avem o discutie interesanta, pe teme generale, dupa care sefii ziarului raman cu mine. Si, spre surprinderea mea, incep sa-mi explice ca ei, de fapt, n-au nevoie de rubrica mea. Ce sa caute intr-un ziar de profilul lor o rubrica despre carti? ?Bine, dar?? Nici un dar. Trebuie sa inteleg ca profilul lor nu le permite? ?Totusi, parca dumneavoastra mi-ati facut propunerea?, indraznesc si eu sa zic. ?Nu, v-a facut propunerea cineva din redactie care n-avea caderea sa v-o faca.? ?Dar pastrez inca mail-urile cu sigla dumneavoastra?? Nu, nu si nu! OK, zic, dragoste cu sila nu se poate, voi pune capat rubricii mele. Dar macar platiti-mi munca de pana-acum. ?Va putem plati doar un singur articol, cel aparut?, imi zice sefa si-mi spune apoi o suma considerabil mai mica decat cea care-mi fusese oferita initial. Ma ridic de pe scaun: ?Multumesc, n-am nevoie de acesti bani?. Imi iau la revedere si plec.
Doi. Trebuie sa iau lectii de sofat. Vorbesc la telefon cu instructorul, ne dam intalnire, ajung la masina lui. Din ea iese o biata femeie, alba ca varul la fata si cu genunchii tremurand. ?Urca in locul ei la volan si da-i drumul!?, imi zice instructorul, lat si paros, intr-o camasa leoarca de transpiratie. ?Stati putin, ar trebui sa discutam intai conditiile, orarul?? ?Urca, dom-le, n-auzi? Mai pierdem vremea de pomana?? Mergem vreo douazeci de metri si opreste brusc. ?Ce faci, dom-le? Ce faci??, racneste. Ma fac mic si tac. ?Vrei sa-nveti sa conduci pe pinioanele mele? Ti-am spus sa schimbi viteza elegant. E-le-gant! Stii ce-nseamna cuvantu-asta, e-le-gant? Ai auzit vreodata cuvantu-asta?? Apoi am tot oprit din douazeci in douazeci de metri. Se pare ca n-auzisem pan-atunci de o gramada de cuvinte din limba romana. Instructorul mi le reaminteste silabisindu-le si tipand. Ma lasa la volan in dreptul unei bodegi si dispare pentru un sfert de ora. Se-ntoarce cu un ceai. ?Hai, da-i drumul!? Pornesc si mai merg eternii douazeci de metri. Imi pune iar frana si se-ntoarce spre mine privindu-ma ca pe-un gandac. ?Dom?le, ce e-n capu-ala al tau? Ce e-n capu-ala pe care-l duci pe umeri degeaba?? Abia atunci am indraznit si eu sa-i spun: ?In capul meu e ca nu mai vreau sa iau ore cu dumneavoastra. Va rog sa-mi spuneti cat va datorez pana acum?. In viata mea n-am vazut om mai uimit. ?Da? ce ti-am facut, dom?le? Ia uite, dom?le? e sensibil dumnealui? Nemaipomenit!? Am coborat de la volan alb ca varul si cu genunchii tremurand si-am plecat pe jos spre casa.
Trei. O asociatie romaneasca dintr-o tara occidentala ma invita, cu cateva luni in urma, pentru o lectura in tara respectiva. Si prin mail, si prin viu grai imi face o oferta de onorariu. Cu foarte putin timp inainte de a pleca spre destinatie primesc un alt mail, in care onorariul mentionat e doar jumatate din suma initiala. Ce sa mai fac acum? Ar trebui, ca si in celelalte doua situatii, sa multumesc politicos si sa raman acasa, dar e imposibil: pregatirile de plecare sunt deja avansate. Voi merge, dar nu-i voi putea privi in ochi pe organizatori, pentru ca-mi va fi jena mie de jena lor.
Nu pot sa-nteleg. Imediat cum ies dintr-o lume extrem de ingusta, lumea prietenilor mei, in care-am supravietuit si-n vremea comunismului, dau numai de situatii de-acest fel. Nu stiu cum sa le evit. Nu stiu cum sa ma port cu acest gen de oameni. Un om, dupa biata si, probabil, naiva mea parere, este mai intai de toate o constiinta. Mitocania, incorectitudinea, minciuna ar trebui sa aduca nesfarsite nopti nedormite celor care le practica zilnic. Dar, pe cand ei dorm linistiti, eu sunt cel care se perpeleste disperat in asternut dupa fiecare astfel de intamplare. Eu ma simt murdarit de o situatie murdara, chiar dac-am nimerit in ea nevinovat. Nu pot privi in fata un om penibil, din mila si din jena, asa cum e indecent sa fixezi un om cu o infirmitate.
Stimati sefi de ziar financiar, stimate instructor auto, stimati organizatori de colocvii, regret profund ca, prin intersectarea intamplatoare a vietilor noastre, v-am produs, poate, cate o mica indispozitie, cate un marunt sentiment de culpabilitate. Imi pare sincer rau si va asigur ca pe viitor n-o sa se mai intample.
Iata ca dupa "penibil", Mircea se apleaca asupra isteriei (i.e., Sentimentul romanesc al isteriei), intr-un articol publicat în Jurnalul Naþional, ediþia 7 iunie 2005.
N-am crezut niciodatã în specificul naþional, în “sentimentul românesc al fiinþei”, în tot ceea ce filozofii culturii ºi psihologii maselor ne-au atribuit ca sã ne distingã de alte popoare.
Nu cred cã suntem mai ospitalieri decât alþii, mai harnici sau mai hoþi. Nu-mi pare nici bine, nici rãu cã sunt român. Uneori regret cã nu m-am nãscut elveþian, dar imediat îmi aduc aminte cã aº fi putut sã mã nasc ugandez. Suntem ºi noi, românii, undeva “la mijloc de rãu ºi bun”, cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Dacã n-am luat nici un premiu Nobel, în schimb am inventat stiloul. Daca zidul ni s-a prãbuºit peste noapte, ne-am apucat, cuminþi, a doua zi sã-l ridicam la loc, ºi tot e ceva. Am fi putut, în definitiv, sã-l lãsãm în plata Domnului de zid ºi sã ne cãrãm cu toþii în alta parte…
Cu toate astea, existã ceva specific românesc, ceva atât de adanc în firea noastrã, a celor care trãim azi pe acest plai de dor, încat m-aº hazarda sã spun cã este însãºi esenþa “românismului” în acest moment istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres ºi al stresului provocat de isterie. Daþi-mi voie sa fiu, în continuare, mai explicit.
Dacã trãieºti numai în România, e posibil sã nu-þi dai seama cã e ceva în neregulã cu lumea din jur. Ai culoarea mediului ºi te miºti odatã cu el. Eºti una cu toþi ceilalþi. Dar dacã te întorci, dupã o vreme indelungatã în þarã, e cu neputinþa sã nu fii izbit de cât de anormalã e umanitatea de aici. De cât de chinuiþi sunt oamenii ºi de cât de rãi devin din cauza asta.
Nu se poate sã nu fii uluit de faptul, de pildã, cã una dintre cele mai rãspândite strategii de supravieþuire e mitocãnia agresivã. În orice þarã civilizatã oamenii încearcã sã-ºi menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii faþã de alþii în forme duse aproape pânã la caricaturã.
ªi-au dezvoltat zâmbete sociale ºi ritualuri de contact care sã elimine, practic, posibilitatea oricãror conflicte. Când cineva te contrazice, îi zâmbeºti ºi spui: “We agree to disagree” (”am cãzut de acord cã nu suntem de acord”). Când cineva te calcã pe picior, te grãbeºti sã-þi ceri tu scuze.
O ipocrizie blândã ºi surâzãtoare te întâmpinã peste tot, ca un balsam care alinã toate rãnile ºi satisface toate susceptibilitãþile. Aceastã ipocrizie poartã numele de politeþe ºi e esenþialã pentru fluidizarea substanþei sociale.
Românul nu este aºa pentru cã nu poate fi, obiectiv, aºa. Pentru cã la noi, dacã eºti bun, eºti cãlcat în picioare. Sã ne imaginãm o tânãrã care devine vânzãtoare. κi iubeºte meseria ºi îºi propune sã fie cât mai draguþã ºi mai serviabilã cu clienþii.
Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va ºterge însã curând de pe faþã dupã ce vreo cinci-ºase inºi îi vor trânti câte-o bãdãrãnie sau vor începe sã urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate ºansele ca dupã o lunã de zile zâmbetul sã-i disparã complet, iar dupã un an sã avem vanzãtoarea noastrã standard, acrã ºi scârbitã, care te repede de nu te vezi.
Bãdãranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bãdãrani din naºtere. ªi ei sunt bieþi oameni la care s-a urlat ºi care-au fost umiliþi de când se ºtiu. Au devenit scârboºi pentru cã au simþit pe pielea lor cã nu þine sã fii draguþ cu ceilalþi. Pentru cã, la toate ghiºeele, au rezolvat numai urlând. Pentru cã doar fiind mitocani au avansat social, cãlcând peste cei blânzi.
În armatã, soldaþii sunt extrem de chinuiþi “în perioadã” de sergenþii lor. Când ajung ei inºiºi sergenþi, îi chinuiesc pe noii recruþi ºi mai abitir. ªi tot aºa, în toate straturile sociale ºi la toate nivelurile, românii îºi sunt propriii cãlãi ºi propriile victime într-o societate profund alienatã psihic, o societate istericã.
Cred cã asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actualã: tensiunea continuã la nivelul vieþii cotidiene. Starea continuã de explozie, care ne provoacã ulcere ºi atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecãruia cu fiecare. Nu vreau sã spun prin asta cã suntem fundamental rãi.
Fireºte, ne-au împins spre asta sãrãcia ºi lipsa de orizont, carenþele de educaþie, perplexitatea maselor þãrãneºti dezrãdãcinate ºi aduse în ghetourile marilor oraºe. Pot fi ºi alte explicaþii obiective. Dar e încã ceva, mai subtil, mai întunecat în tot acest chimism social. Înrãiþi de lumea în mijlocul cãreia trãim, cu timpul începe sã ne placã sã fim rãi.
Sadismul nostru rabufneºte atunci în insultã ºi obscenitate. Începem sã ne mândrim cu grobianismul nostru ºi, exhibiþioniºti ai moralei, ne dezbrãcãm voluptuos de caracter în aplauzele excitate ale publicului. Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rãu ca târfele, securiºtii ºi noii îmbogãþiþi.
Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastrã socialã e marele premiu câºtigat cu preþul mitocãniei noastre.
Iar cercul acestei nevroze naþionale nu ar putea fi spart decât printr-o lungã terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungã, scumpã ºi cu un rezultat incert. Nu cred cã ne-o putem permite deocamdatã.
Nu cred cã suntem mai ospitalieri decât alþii, mai harnici sau mai hoþi. Nu-mi pare nici bine, nici rãu cã sunt român. Uneori regret cã nu m-am nãscut elveþian, dar imediat îmi aduc aminte cã aº fi putut sã mã nasc ugandez. Suntem ºi noi, românii, undeva “la mijloc de rãu ºi bun”, cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Dacã n-am luat nici un premiu Nobel, în schimb am inventat stiloul. Daca zidul ni s-a prãbuºit peste noapte, ne-am apucat, cuminþi, a doua zi sã-l ridicam la loc, ºi tot e ceva. Am fi putut, în definitiv, sã-l lãsãm în plata Domnului de zid ºi sã ne cãrãm cu toþii în alta parte…
Cu toate astea, existã ceva specific românesc, ceva atât de adanc în firea noastrã, a celor care trãim azi pe acest plai de dor, încat m-aº hazarda sã spun cã este însãºi esenþa “românismului” în acest moment istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres ºi al stresului provocat de isterie. Daþi-mi voie sa fiu, în continuare, mai explicit.
Dacã trãieºti numai în România, e posibil sã nu-þi dai seama cã e ceva în neregulã cu lumea din jur. Ai culoarea mediului ºi te miºti odatã cu el. Eºti una cu toþi ceilalþi. Dar dacã te întorci, dupã o vreme indelungatã în þarã, e cu neputinþa sã nu fii izbit de cât de anormalã e umanitatea de aici. De cât de chinuiþi sunt oamenii ºi de cât de rãi devin din cauza asta.
Nu se poate sã nu fii uluit de faptul, de pildã, cã una dintre cele mai rãspândite strategii de supravieþuire e mitocãnia agresivã. În orice þarã civilizatã oamenii încearcã sã-ºi menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii faþã de alþii în forme duse aproape pânã la caricaturã.
ªi-au dezvoltat zâmbete sociale ºi ritualuri de contact care sã elimine, practic, posibilitatea oricãror conflicte. Când cineva te contrazice, îi zâmbeºti ºi spui: “We agree to disagree” (”am cãzut de acord cã nu suntem de acord”). Când cineva te calcã pe picior, te grãbeºti sã-þi ceri tu scuze.
O ipocrizie blândã ºi surâzãtoare te întâmpinã peste tot, ca un balsam care alinã toate rãnile ºi satisface toate susceptibilitãþile. Aceastã ipocrizie poartã numele de politeþe ºi e esenþialã pentru fluidizarea substanþei sociale.
Românul nu este aºa pentru cã nu poate fi, obiectiv, aºa. Pentru cã la noi, dacã eºti bun, eºti cãlcat în picioare. Sã ne imaginãm o tânãrã care devine vânzãtoare. κi iubeºte meseria ºi îºi propune sã fie cât mai draguþã ºi mai serviabilã cu clienþii.
Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va ºterge însã curând de pe faþã dupã ce vreo cinci-ºase inºi îi vor trânti câte-o bãdãrãnie sau vor începe sã urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate ºansele ca dupã o lunã de zile zâmbetul sã-i disparã complet, iar dupã un an sã avem vanzãtoarea noastrã standard, acrã ºi scârbitã, care te repede de nu te vezi.
Bãdãranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bãdãrani din naºtere. ªi ei sunt bieþi oameni la care s-a urlat ºi care-au fost umiliþi de când se ºtiu. Au devenit scârboºi pentru cã au simþit pe pielea lor cã nu þine sã fii draguþ cu ceilalþi. Pentru cã, la toate ghiºeele, au rezolvat numai urlând. Pentru cã doar fiind mitocani au avansat social, cãlcând peste cei blânzi.
În armatã, soldaþii sunt extrem de chinuiþi “în perioadã” de sergenþii lor. Când ajung ei inºiºi sergenþi, îi chinuiesc pe noii recruþi ºi mai abitir. ªi tot aºa, în toate straturile sociale ºi la toate nivelurile, românii îºi sunt propriii cãlãi ºi propriile victime într-o societate profund alienatã psihic, o societate istericã.
Cred cã asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actualã: tensiunea continuã la nivelul vieþii cotidiene. Starea continuã de explozie, care ne provoacã ulcere ºi atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecãruia cu fiecare. Nu vreau sã spun prin asta cã suntem fundamental rãi.
Fireºte, ne-au împins spre asta sãrãcia ºi lipsa de orizont, carenþele de educaþie, perplexitatea maselor þãrãneºti dezrãdãcinate ºi aduse în ghetourile marilor oraºe. Pot fi ºi alte explicaþii obiective. Dar e încã ceva, mai subtil, mai întunecat în tot acest chimism social. Înrãiþi de lumea în mijlocul cãreia trãim, cu timpul începe sã ne placã sã fim rãi.
Sadismul nostru rabufneºte atunci în insultã ºi obscenitate. Începem sã ne mândrim cu grobianismul nostru ºi, exhibiþioniºti ai moralei, ne dezbrãcãm voluptuos de caracter în aplauzele excitate ale publicului. Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rãu ca târfele, securiºtii ºi noii îmbogãþiþi.
Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastrã socialã e marele premiu câºtigat cu preþul mitocãniei noastre.
Iar cercul acestei nevroze naþionale nu ar putea fi spart decât printr-o lungã terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungã, scumpã ºi cu un rezultat incert. Nu cred cã ne-o putem permite deocamdatã.
cateva din comentariile facute pe Branding Romania forum:
1. Gabriel Radic | 29 iunie, 2005 la 9:16 pm
Aº vrea sã contribui cu ceva, dar nu pot scot decât un “sunt complet de acord”.
2. Regni A | 30 iunie, 2005 la 3:47 am
Cele de mai sus sunt valabile pentru multe popoare.
Romania or o alta tara au destui oameni cu care sa se mandreasca incluzand si laureati al premiului Noble. Daca nu-i stiti cautati-i daca va ajuta! Dar cum se reflecta asta asupra oamenilor care au fost indobitociti ani la rand furandu-le dreptul la existenta? Ce mai conteaza cand nu ai ce manca?!. Astazi putine valori mai au preponderenta, materialismul este prevalent oriunde si mai mult in lumea “civilizata”. Acest fenomen nu-i izolat. Da, globalizarea isi are cuvantul si aici.
3. Cicero | 30 iunie, 2005 la 9:25 am
Mircea Cartarescu are, in felul lui dreptate. Sper, totusi sa nu creada ca raul din noi are radacini genetice! Amabilitatea, adesea ipocrita, pe care si eu am cunoscut-o bine la europeni (cei, alaturi de care vrem sa fim) este produsul educatiei. Putem ajunge si noi acolo!
Si totusi… Un moldovean de dincolo de Prut, vorbind despre tarile baltice pe care le cunostea bine, spunea: ” la ii o fost mai rãu dicât la noi; numa’ câ ii nu s-o dat…”
ªi mã întreb de atunci: noi de ce “ne-am dat” cu atâta uºurinþã?! Cei mai mulþi… Pentru cã rãul venit din Rãsãrit le-a venit prea multora ca o mãnuºã, pentru cã rãul pe care ni l-am facut noi înºine a fost mai mare decât cel facut de strãini ºi a continuat DUPà plecarea lor…
Raspunsul la aceasta întrebare ar rezolva multe…
4. Ovidiu | 30 iunie, 2005 la 10:28 am
Mai putem adauga cateva lucruri /palide,
la textul care surprinde lucruri esentiale. Afurisenia functionarilor publici francezi, lipsa de intelegere si parsivenia acelorasi francezi, dispretul fata de straini a multora.
Dar, inca o data, romanii chiar se sperie sau devin brusc neincrezatori atunci cand vrei sa fii amabil - ori cred, daca e vorba de o femeie, ca e niscaiva apropos sexual, sau poate vrei ceva - vreo mita, vreun bacsis, vreo atentie…
Romanii se sperie si devin reticenti cu cineva amabil. Li se pare firesc sa vorbeasca si sa fie tratati urat, sa fie gata de atac pentru orice, sa se apere si sa ofenseze.
Neincrederea in oameni, in institutii, in banci, in finante,in stat, in sine, au cote mari in Romania. Istoria arata ca aceasta stare poate dura secole - vezi sudul Italiei.
In principiu, o parte a solutiei este ca un numar cat mai mare de romani sa vada cum fac si cum traiesc altii. Iar partea asta a inceput deja. O alta parte, ar fi ca legea sa insemne tot mai mult pentru oameni. Ca si educatia, de altfel. Aceea care te face sa fii amabil, prevenitor si sa eviti conflictele. O alta parte a solutiei ar fi cea de tipul incercare-eroare, sau invatarea prin luarea in bot. Fii marlan, si-o iei in bot. Din pacate, nu este foarte probabil. Ba, mai probabil, “obraznicul mananca praznicul”.
Ovidiu
5. Io | 30 iunie, 2005 la 11:03 am
din pacate, foarte multi din romanii care vad ce fac si cum traiesc “altii”, prefera sa ramana printre acei “alti”- sau daca se intorc, practica o vreme din ce au vazut, dupa care se complac in a redeni.. romani Wink
un mic exemplu din propria mea experienta: am stat o perioada mai lunga in germania. m-a fascinat curatenia oraselor. mi se parea atat de normal sa fie asa. iti da o senzatie de ordine mentala curatenia asta, de stai si te tot intrebi cand te intorci ce cauti iar in haosul asta murdar. ma intrebam cum o sa supravietuiesc, ce pot sa fac sa schimb orasul asta. si am facut nimic important, evident. ce as putea eu, 1 om, in mod realist sa schimb intr-un oras. ca n-am nici stofa de lider.
in the end am ajuns sa consider din nou murdaria asta a orasului ca ceva al meu, intrinsec, si mult mai profund decat ordinea si curatenia aia mentala pe care mi le doream. frenezia unui oras mare si murdar e de neegalat, pe bune!
6. Gabi | 30 iunie, 2005 la 11:44 am
Nu sunt de acord. Nu cred ca romanii sunt mai isterici decat altii. Nici macar decat americanii. Specific romanilor este acest sentiment de inferioritate pe care il prezinta dl Cartarescu. Ne place atat de mult sa ne consideram inferiori celorlalti incat ne este frica sa facem ceva concret. Ne place sa ne mintim cum ca altii (in speta americanii) au trei…. in timp ce noi suntem simpli eunuci.
Ne place sa ne plangem de mila si sa admiram curatenia din alte orase ale lumii. Eu zic ca romanii au un pronuntat sentiment al patetismului si al pupincurismului mai degraba decat a isterismului. Acea submisiva placere de autoplasare pe ultimul loc si plangere de mila.
Iar expresii gen “In the end” cum vad mai sus intr-un text ce se vrea 100% romanesc, imi intareste aceasta credinta. Oare a ramas limba romana in criza de cuvinte?
9. Lucian Zamfir | 30 iunie, 2005 la 1:21 pm
Facand referire la grobianismul de care vorbeste domnul Mircea Cartarescu, cred ca romanii isi doresc intr-adevar asta, iar atunci cand iti doresti cu adevarat ceva, tot universul participa la realizarea acelui lucru. Mai mult decat atat, exersand grobianismul, vom capata, mai devreme sau mai tarziu, fie ca ne dorim asta sau nu, caracteristicile lui. Si iata-ne alunecand, cu buna stiinta sau nu, spre un taram care in cele din urma devine felul nostru de-a fi. Cu alte cuvinte ne semnam singuri condamnarea la grobianism.
10. Regni A | 30 iunie, 2005 la 5:26 pm
Numai taiind frunze la caini! Ce concluzii inaltatoare!
Ceva mai pozitiv nu gasiti?
Romanii isi doresc sa fie asa?! Mai multa prostie n’am vazut or auzit.
Romanii sau orice om isi doresc sa munceasca, sa se lupte si sa razbata prin viata. Alte dorinte mai sofisticate vin dupa ce simplele temelii sunt puse.
Iar poleiala (or alte nume zgomotoase) fara subtanta nu face nici un ban.
Aº vrea sã contribui cu ceva, dar nu pot scot decât un “sunt complet de acord”.
2. Regni A | 30 iunie, 2005 la 3:47 am
Cele de mai sus sunt valabile pentru multe popoare.
Romania or o alta tara au destui oameni cu care sa se mandreasca incluzand si laureati al premiului Noble. Daca nu-i stiti cautati-i daca va ajuta! Dar cum se reflecta asta asupra oamenilor care au fost indobitociti ani la rand furandu-le dreptul la existenta? Ce mai conteaza cand nu ai ce manca?!. Astazi putine valori mai au preponderenta, materialismul este prevalent oriunde si mai mult in lumea “civilizata”. Acest fenomen nu-i izolat. Da, globalizarea isi are cuvantul si aici.
3. Cicero | 30 iunie, 2005 la 9:25 am
Mircea Cartarescu are, in felul lui dreptate. Sper, totusi sa nu creada ca raul din noi are radacini genetice! Amabilitatea, adesea ipocrita, pe care si eu am cunoscut-o bine la europeni (cei, alaturi de care vrem sa fim) este produsul educatiei. Putem ajunge si noi acolo!
Si totusi… Un moldovean de dincolo de Prut, vorbind despre tarile baltice pe care le cunostea bine, spunea: ” la ii o fost mai rãu dicât la noi; numa’ câ ii nu s-o dat…”
ªi mã întreb de atunci: noi de ce “ne-am dat” cu atâta uºurinþã?! Cei mai mulþi… Pentru cã rãul venit din Rãsãrit le-a venit prea multora ca o mãnuºã, pentru cã rãul pe care ni l-am facut noi înºine a fost mai mare decât cel facut de strãini ºi a continuat DUPà plecarea lor…
Raspunsul la aceasta întrebare ar rezolva multe…
4. Ovidiu | 30 iunie, 2005 la 10:28 am
Mai putem adauga cateva lucruri /palide,
la textul care surprinde lucruri esentiale. Afurisenia functionarilor publici francezi, lipsa de intelegere si parsivenia acelorasi francezi, dispretul fata de straini a multora.
Dar, inca o data, romanii chiar se sperie sau devin brusc neincrezatori atunci cand vrei sa fii amabil - ori cred, daca e vorba de o femeie, ca e niscaiva apropos sexual, sau poate vrei ceva - vreo mita, vreun bacsis, vreo atentie…
Romanii se sperie si devin reticenti cu cineva amabil. Li se pare firesc sa vorbeasca si sa fie tratati urat, sa fie gata de atac pentru orice, sa se apere si sa ofenseze.
Neincrederea in oameni, in institutii, in banci, in finante,in stat, in sine, au cote mari in Romania. Istoria arata ca aceasta stare poate dura secole - vezi sudul Italiei.
In principiu, o parte a solutiei este ca un numar cat mai mare de romani sa vada cum fac si cum traiesc altii. Iar partea asta a inceput deja. O alta parte, ar fi ca legea sa insemne tot mai mult pentru oameni. Ca si educatia, de altfel. Aceea care te face sa fii amabil, prevenitor si sa eviti conflictele. O alta parte a solutiei ar fi cea de tipul incercare-eroare, sau invatarea prin luarea in bot. Fii marlan, si-o iei in bot. Din pacate, nu este foarte probabil. Ba, mai probabil, “obraznicul mananca praznicul”.
Ovidiu
5. Io | 30 iunie, 2005 la 11:03 am
din pacate, foarte multi din romanii care vad ce fac si cum traiesc “altii”, prefera sa ramana printre acei “alti”- sau daca se intorc, practica o vreme din ce au vazut, dupa care se complac in a redeni.. romani Wink
un mic exemplu din propria mea experienta: am stat o perioada mai lunga in germania. m-a fascinat curatenia oraselor. mi se parea atat de normal sa fie asa. iti da o senzatie de ordine mentala curatenia asta, de stai si te tot intrebi cand te intorci ce cauti iar in haosul asta murdar. ma intrebam cum o sa supravietuiesc, ce pot sa fac sa schimb orasul asta. si am facut nimic important, evident. ce as putea eu, 1 om, in mod realist sa schimb intr-un oras. ca n-am nici stofa de lider.
in the end am ajuns sa consider din nou murdaria asta a orasului ca ceva al meu, intrinsec, si mult mai profund decat ordinea si curatenia aia mentala pe care mi le doream. frenezia unui oras mare si murdar e de neegalat, pe bune!
6. Gabi | 30 iunie, 2005 la 11:44 am
Nu sunt de acord. Nu cred ca romanii sunt mai isterici decat altii. Nici macar decat americanii. Specific romanilor este acest sentiment de inferioritate pe care il prezinta dl Cartarescu. Ne place atat de mult sa ne consideram inferiori celorlalti incat ne este frica sa facem ceva concret. Ne place sa ne mintim cum ca altii (in speta americanii) au trei…. in timp ce noi suntem simpli eunuci.
Ne place sa ne plangem de mila si sa admiram curatenia din alte orase ale lumii. Eu zic ca romanii au un pronuntat sentiment al patetismului si al pupincurismului mai degraba decat a isterismului. Acea submisiva placere de autoplasare pe ultimul loc si plangere de mila.
Iar expresii gen “In the end” cum vad mai sus intr-un text ce se vrea 100% romanesc, imi intareste aceasta credinta. Oare a ramas limba romana in criza de cuvinte?
9. Lucian Zamfir | 30 iunie, 2005 la 1:21 pm
Facand referire la grobianismul de care vorbeste domnul Mircea Cartarescu, cred ca romanii isi doresc intr-adevar asta, iar atunci cand iti doresti cu adevarat ceva, tot universul participa la realizarea acelui lucru. Mai mult decat atat, exersand grobianismul, vom capata, mai devreme sau mai tarziu, fie ca ne dorim asta sau nu, caracteristicile lui. Si iata-ne alunecand, cu buna stiinta sau nu, spre un taram care in cele din urma devine felul nostru de-a fi. Cu alte cuvinte ne semnam singuri condamnarea la grobianism.
10. Regni A | 30 iunie, 2005 la 5:26 pm
Numai taiind frunze la caini! Ce concluzii inaltatoare!
Ceva mai pozitiv nu gasiti?
Romanii isi doresc sa fie asa?! Mai multa prostie n’am vazut or auzit.
Romanii sau orice om isi doresc sa munceasca, sa se lupte si sa razbata prin viata. Alte dorinte mai sofisticate vin dupa ce simplele temelii sunt puse.
Iar poleiala (or alte nume zgomotoase) fara subtanta nu face nici un ban.
Si, pentru un final in forta, iata si articolul lui Plesu, cu care ar fi trebuit, probabil, sa incep (si care se potrivesc ca epitaf la macelul din Durearea Adevarului...):
Anul IV, nr.171 - 19 mai 2007
SITUATIUNEA
Andrei PLESU | nici asa, nici altminteri
Martirajul limbii române
Ar trebui sa ne fie tuturor rusine de ceea ce se întîmpla în România de la o vreme. Am reusit sa intram în Europa, iesind din rîndul lumii. Am devenit, ca niciodata parca, o insula absurda, un conglomerat de dejectii, plutind în deriva. Viata noastra cotidiana penduleaza între ridicol si convulsie, între mîrlanie si delir. Sîntem cu totii vinovati si cu totii victime. Cum ne-am mai putea reabilita în ochii nostri si ai celorlalti? Ce mai e de salvat? Uneori – deformare profesionala – îmi spun ca numai limba româna, cu micul ei tezaur de împliniri intraductibile, merita înca o posteritate. Dar e limpede, pe de alta parte, ca ea n-a fost niciodata mai batjocorita ca acum. Se vorbeste sîngeros de urît, cu un apetit al promiscuitatii si al degradarii de care cu greu ne vom putea vindeca. Viata cetatii a devenit o baie de vulgaritate. Sîntem în ochiul unui vîrtej toxic, al unei tornade, care risca sa ne desfigureze.
Cu putin timp înainte sa moara, Socrate îi spunea prietenului sau Criton: „...reaua folosire a cuvintelor nu e doar o greseala de limba, ci si un mod de a face rau sufletelor“ (Phaidon, 115, e). A vorbi sleampat, rastit, ofensator, grobian si, pe deasupra, gresit, a nu acorda atentie greutatii cuvintelor, a spune orice despre oricine, a vorbi pentru a provoca furie sau durere sînt tot atîtea feluri de a introduce, în mediul în care te manifesti, o primejdioasa otrava. Strici bunul gust, jignesti buna-cuviinta, tulburi ordinea fireasca a lucrurilor si deformezi sufletele. Exigenta unei bune utilizari a limbii se adreseaza mai ales oamenilor si institutiilor pentru care vorbirea e o profesiune: presa în toate variantele ei, scoala pe toate nivelurile ei, scriitorii si politicienii. Acestea sînt „mediile“ creatoare de modele. Din aceasta zona se asteapta criterii valide pentru constituirea unui stil de viata si de convietuire pe masura demnitatii umane. Parlamentarul care tine un discurs nu are doar a transmite un mesaj politic, nu are doar a contracara opinia unui adversar: el livreaza auditoriului sau un mod de a fi, un anumit design comportamental, un sentiment global al ordinii publice si al valorilor. „Ce-ai face în primul si în primul rînd, daca ti s-ar oferi sarcina guvernarii?“ – a fost întrebat, la un moment dat, Confucius. Raspunsul sau a sunat astfel: „Esentialul este sa numesti corect lucrurile. Daca denumirile nu sînt corecte, cuvintele nu se mai potrivesc. Daca cuvintele nu se mai potrivesc, treburile statului merg prost. Daca treburile statului merg prost, nici riturile si muzica nu mai pot înflori. Daca riturile si muzica nu mai pot înflori, judecatile si pedepsele înceteaza sa mai fie drepte. Daca judecatile si pedepsele înceteaza sa mai fie drepte, poporul nu mai stie cum trebuie sa se poarte“. Asadar, de vreme ce ordinea comunitara depinde în asemenea masura de corectitudinea limbajului înseamna ca prima îndatorire a unei guvernari adevarate este folosirea adecvata a cuvintelor. Si ca cine se foloseste de cuvinte, cine scrie si vorbeste în vazul lumii umbla la tesatura cea mai intima a natiunii si a statului. A vorbi înseamna a decide, indirect, cu fiecare fraza rostita, asupra limbii, asupra temeiurilor judiciare, asupra riturilor si asupra artelor. A fi, cu alte cuvinte, clipa de clipa, legiuitor, creator de limba, pedagog, moralist si estet. Admit ca e o povara uriasa. Nu poti fi Confucius pe perioada unui întreg mandat. Dar nici nu poti pretinde respect si legitimitate cînd raporturile tale cu limba pe care o vorbesti sînt cele ale unui violator în recidiva.
SITUATIUNEA
Andrei PLESU | nici asa, nici altminteri
Martirajul limbii române
Ar trebui sa ne fie tuturor rusine de ceea ce se întîmpla în România de la o vreme. Am reusit sa intram în Europa, iesind din rîndul lumii. Am devenit, ca niciodata parca, o insula absurda, un conglomerat de dejectii, plutind în deriva. Viata noastra cotidiana penduleaza între ridicol si convulsie, între mîrlanie si delir. Sîntem cu totii vinovati si cu totii victime. Cum ne-am mai putea reabilita în ochii nostri si ai celorlalti? Ce mai e de salvat? Uneori – deformare profesionala – îmi spun ca numai limba româna, cu micul ei tezaur de împliniri intraductibile, merita înca o posteritate. Dar e limpede, pe de alta parte, ca ea n-a fost niciodata mai batjocorita ca acum. Se vorbeste sîngeros de urît, cu un apetit al promiscuitatii si al degradarii de care cu greu ne vom putea vindeca. Viata cetatii a devenit o baie de vulgaritate. Sîntem în ochiul unui vîrtej toxic, al unei tornade, care risca sa ne desfigureze.
Cu putin timp înainte sa moara, Socrate îi spunea prietenului sau Criton: „...reaua folosire a cuvintelor nu e doar o greseala de limba, ci si un mod de a face rau sufletelor“ (Phaidon, 115, e). A vorbi sleampat, rastit, ofensator, grobian si, pe deasupra, gresit, a nu acorda atentie greutatii cuvintelor, a spune orice despre oricine, a vorbi pentru a provoca furie sau durere sînt tot atîtea feluri de a introduce, în mediul în care te manifesti, o primejdioasa otrava. Strici bunul gust, jignesti buna-cuviinta, tulburi ordinea fireasca a lucrurilor si deformezi sufletele. Exigenta unei bune utilizari a limbii se adreseaza mai ales oamenilor si institutiilor pentru care vorbirea e o profesiune: presa în toate variantele ei, scoala pe toate nivelurile ei, scriitorii si politicienii. Acestea sînt „mediile“ creatoare de modele. Din aceasta zona se asteapta criterii valide pentru constituirea unui stil de viata si de convietuire pe masura demnitatii umane. Parlamentarul care tine un discurs nu are doar a transmite un mesaj politic, nu are doar a contracara opinia unui adversar: el livreaza auditoriului sau un mod de a fi, un anumit design comportamental, un sentiment global al ordinii publice si al valorilor. „Ce-ai face în primul si în primul rînd, daca ti s-ar oferi sarcina guvernarii?“ – a fost întrebat, la un moment dat, Confucius. Raspunsul sau a sunat astfel: „Esentialul este sa numesti corect lucrurile. Daca denumirile nu sînt corecte, cuvintele nu se mai potrivesc. Daca cuvintele nu se mai potrivesc, treburile statului merg prost. Daca treburile statului merg prost, nici riturile si muzica nu mai pot înflori. Daca riturile si muzica nu mai pot înflori, judecatile si pedepsele înceteaza sa mai fie drepte. Daca judecatile si pedepsele înceteaza sa mai fie drepte, poporul nu mai stie cum trebuie sa se poarte“. Asadar, de vreme ce ordinea comunitara depinde în asemenea masura de corectitudinea limbajului înseamna ca prima îndatorire a unei guvernari adevarate este folosirea adecvata a cuvintelor. Si ca cine se foloseste de cuvinte, cine scrie si vorbeste în vazul lumii umbla la tesatura cea mai intima a natiunii si a statului. A vorbi înseamna a decide, indirect, cu fiecare fraza rostita, asupra limbii, asupra temeiurilor judiciare, asupra riturilor si asupra artelor. A fi, cu alte cuvinte, clipa de clipa, legiuitor, creator de limba, pedagog, moralist si estet. Admit ca e o povara uriasa. Nu poti fi Confucius pe perioada unui întreg mandat. Dar nici nu poti pretinde respect si legitimitate cînd raporturile tale cu limba pe care o vorbesti sînt cele ale unui violator în recidiva.
Pana la urmatorul articol, s-auzim numai de bine!
Sources / More info: http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=171&cmd=articol&id=5686, http://www.romanianstoronto.ca/ro/modules.php?name=Forums&file=viewtopic&t=2795&start=45, jn-isterie, cariere-plesu, ph-buckt
Thank you for reading (mulţam fain pentru cetire)! Publicat
Sunday, July 20, 2008
. Similar articles under the following categories (poţi găsi articole similare sub următoarele categorii):
comunism (
),
cultura (),
educatie (),
societate ()
. Dacă ţi-a plăcut articolul, PinIt-uieste-l, ReddIt-eaza-l, stumble-uieste-l altora, trimite-l pe WhatsApp
yMess şi consideră abonarea la fluxul RSS sau prin email. Ma poti de asemenea gasi pe Google. Trackback
poateputea fi trimis prin URL-ul de sub Comentarii.
Aici vei găsi ştiri inedite, articole hazoase, perspective originale in politică, societate, economie şi relaţii interumane. QUESTIONS (Intrebări)? We got Answers (Răspunsuri există)!
),
cultura (),
educatie (),
societate ()
. Dacă ţi-a plăcut articolul, PinIt-uieste-l, ReddIt-eaza-l, stumble-uieste-l altora, trimite-l pe WhatsApp
yMess şi consideră abonarea la fluxul RSS sau prin email. Ma poti de asemenea gasi pe Google. Trackback
Aici vei găsi ştiri inedite, articole hazoase, perspective originale in politică, societate, economie şi relaţii interumane. QUESTIONS (Intrebări)? We got Answers (Răspunsuri există)!
