În numarul din 3 ianuarie a.c., 'The Guardian' îl considera pe Brâncusi unul dintre cei mai importanti artisti moderni ai începutului de secol XX. În acea vreme, aerul parisian era aproape magic, spune autorul Jonathan Jones, încât artistii zburau din toate colturile Europei, pentru a-l respira si a fi transformati de atingerea sa. Dar nici o alta calatorie nu a fost mai incredibila, decât aceea a românului Constantin Brâncusi, a carui sorginte explica amestecul de folclor, suprafetele reci de metal si piatra si indestructibilul oniric al creatiilor sale. Jonathan Jones îsi intituleaza articolul din 'The Guardian', 'Carving a Way to Heaven' - 'Cioplind o cale catre ceruri (paradis)' Nu se stie ce cale a fost cioplita si daca aceasta a ajuns sau nu la ceruri, însa, asa cum încearca sa explice autorul, întreaga arta contemporana a pornit dintr-un singur punct, un punct caruia îi apartinea si Brâncusi: Parisul începutului de secol XX. O întreaga lume si-a întors privirea catre ceea ce se contura ca fiind un spirit inovator si înnoitor, rezultat prin contopirea cu dadaismul, suprarealismul, post-impresionismul si cubismul, adica spiritul avangardist al epocii moderne. Jonathan Jones, autorul articolului în discutie, încearca sa explice, într-o prima parte, de unde a pornit toata aceasta miscare. Cert este ca migratia artistilor, din toate colturile lumii, ar putea explica atmosfera începutului de secol. Pablo Picasso venise din Barcelona, urmat de Amadeo Modigliani din Italia, Marc Chagall din Rusia, Diego Rivera din Mexic si multi altii. Totusi, spune Jones, dintre toate calatoriile celebre catre Paris, nici una nu a fost mai impresionanta, decât cea a lui Constantin Brâncusi, care avea sa devina unul dintre artistii moderni autentici. Tot în viziunea lui Jones, pe de alta parte, ceea ce însemna Parisul acelor timpuri nu era reprezentat doar de loc în sine, de o pozitie geografica, pe o harta a lumii. Asa cum este astazi perceput, Parisul era un spirit ratacitor, care se ascundea, în afara de atelierele si casele artistilor, în cluburile, cafenelele si chiar bordelurile vremii. Pentru americanii însetati de noutate, acea lume devenise deja un mit în anii '30. Povesti si marturii ale întâmplarilor din casele lui Picasso si ale altora, printre care se numara si Brâncusi, nasteau adevarate controverse. Articolul din 'The Guardian' descrie vizibil omul si artistul Brâncusi si importanta lui în arta moderna. Sculptorul român a mostenit inocenta charisma a pictorului Rousseau, pentru care arta era vie, puternica si departe de orice conventie sau constrângere a picturii înlantuite, adaugându-i însa, la rândul sau, o alta mostenire: folclorul românesc, salbatic si deloc burghez. Ca si Rousseau, sculptorul cânta la vioara, de cele mai multe ori alaturi de prietenul sau, Erik Satie, a carui muzica si a carui personalitate sustineau dadaismul francez, singurul curent caruia, foarte vag, i-a apartinut si Brâncusi, dupa cum crede Jones. O alta asemanare este cea cu Duchamp: placerea ambilor de a crea replici ale propriilor opere. Succesul picturilor lui Duchamp pe piata de lux, creata în aceeasi perioada în America, a atras dupa sine, prin prietenia celor doi, dar si talentul lor, succesul lui Brâncusi. Abstractul, modul aproape SF de a crea al ambilor, a impresionat si scandalizat o întreaga lume noua, America, pentru care arta moderna a secolului XX însemna exclusiv 'Parisul'. Jones crede astfel ca cele doua elemente (America si Parisul) au influentat esential existenta 'unui Brâncusi': 'Pentru un artist ca Brâncusi, viata în Paris a fost posibila doar pentru spectacolul pe care îl oferea publicului american'. Totusi, ar fi un fel de profanare, asemanarea operelor de acum 80-90 de ani, cu monstri science-fiction. O parte a semnificatiei lor 'scandaloase', 'spectaculoase' consta însasi în reinventarea a ceea ce este uman, marturii ale transformarilor fiind 'Domnisoara Pogany' a lui Brâncusi sau 'Domnisoara d'Avignon' a lui Picasso. Pe lânga legaturile sale cu Picasso sau James Joyce si existenta izolata, în atelierul lasat statului francez, Jonathan Jones nu uita sa aminteasca de cea mai importanta legatura a sculptorului: aceea cu patria-mama. Pe lânga influentele românesti din creatia sa, Brâncusi invita la el în studio prieteni, carora le oferea mâncare traditionala româneasca si alaturi de care asculta muzica folclorica si jazz. Arta sa, pusa în legatura cu folclorul, poate fi redusa de catre unii la termenul de 'primitiva'. 'Coloana infinitului' este inspirata, se pare, de o poveste din popor, despre stâlpii care sustineau cerul (paradisul). Dar, spune Jones la final, ar fi o mare greseala ca aceasta sculptura sa se rezume la semnificatia data de folclor. 'Coloana infinitului' vorbeste despre nepieritoarea forta a creatiei, despre un turn al frumusetii ce nu va fi vreodata surpat, despre putere fara aroganta si îndârjire fara violenta, chiar despre un trup fara greutate. Îsi gaseste frumusetea în repetitie si pare ca atinge imposibilul, o geometrie magica, acea cheie a universului. La finalul acestor impresionante rânduri, scrise acum doua zile de un ziar britanic, nu putem concluziona altfel decât: este înnobilant ca o întreaga miscare modernista a începutului de secol XX, sa fie pictata prin descrierea geniului si omului, care a fost Brâncusi. Un român!