Acum, ca tot am vorbit atata despre moarte, moaste si capete de maori, a mai ramas sa va povestesc despre japonezi si ritualurile lor de intampinare a mortii, asa cum sunt prezentate in castigatorul Oscarului 2009.

Sunt un mare consumator de si admirator al culturii japoneze. Sunt si gandesc ca un om alb, dar trasaturile definitorii ale societatii japoneze sunt tare mult pe gustul meu.

Una dintre aceste trasaturi este socul. Viata se desfasoara in cu totul alt ritm in Japonia. La prima vedere totul este mai rapid, cu extreme mult distantate, dar dupa ce aceasta impresie se estompeaza, incepi sa intelegi ca repeziciunea superficiala a show-urilor si imaginilor TV este dublata de o adancime si un lirism intim, personal si profund original in filme. Desigur, nu toate filmele au aceasta adancime, dar pana si filmele de haiducie-roninie ale lui Kurosawa cu Toshiro Mifune au momentele lor de repaos si emotie.

Cand Okuribito / Departures a luat Oscarul in 2009, ma asteptam sa vad un film care combina umorul cu trairile intense intr-o sinestezie cromatica si totodata lirica, similar cu Zatoichi, dar nu ma asteptam sa iau un hit so close to home.

In Japonia nu se practica imbalsamarea, mumificarea sau ingroparea. Japonezii prefera crematiunea in proportie de peste 99.81%, adica incinereaza ramasitele si le pastreaza intr-o urna. Este un obicei pe care l-am adoptat si eu si l-am trecut in testament. Cand ‘oi muri, vreau sa fiu incinerat iar cine se ocupa de asta poate decide ce se-ntampla cu cenusa mea – sa fie raspandita-n mare, sa fie pastrata-n pod, whatevah, I don’t care. Desigur, as mai vrea si o autopsie privata inainte de a deveni cenusa in caz c-o mierlesc inainte s-ajung la 70 de ani, dar pan-la urma, oricat as vrea si orice as vrea, nu eu voi decide.

In situatia in care costul unei inmormantari este printre cele mai mari din lume fiindca japonezii nu vor sa para cheap si nu-si numara banii cand are loc o inmormantare, o inmormantare de tip european in care trupul este prezervat intr-un sicriu e ceva ciudat, de domeniul filmelor de groaza. Si intr-adevar, unul dintre filmele japoneze care trateaza acest subiect, Embamingu (99), este practic un B-movie ce combina Frankenstein si capete furate cu acupunctura psihanalitica.

Okuribito sau Departures se traduce probabil cu “Plecari” - dar afara legatura cu Mersul Trenurilor. L-am vazut cam acum un an la Japan Foundation, pe Bloor Street. Am cautat si-n dictionarul de argou si-am gasit:

PLEACA DE-AICI! accelerando!, alivanta!, alivanti!, amandea!, be?i de-aici!, cânta la alta masa!, caramba!, carel!, caru?a!, du-te de te plimba!, du-te ?i te pi?a!, eject!, frige-o!, fugi cu pianul, ca se varsa clapele!, fugi cu ursul, ca sperii copiii!, gifu!, hu?chiala!, închide u?a pe dinafara!, înjug-o!, mâna magaru’!, nas!, pas!, poate ca ai treaba ?i noi te re?inem!, roiu’!, sapa mai încolo!, ?terge-o!, ?tii bancul cu albinele?, teleporteaza-te!, Thailanda!, topeala!, topeanu!, topescu!, tuleo!, ?ine-ma de mânerul bur?ii!, u?cheala!, valea!, Valencia!, zoreala!, zoreanu!, zorescu!, zoru’!

Totusi termenii de mai sus nu se potrivesc de nici o culoare. Filmul combina violoncelul, muzica simfonica, pompele funebre, viata de mic oras japonez, dragostea de cuplu nipon si dinamica relatiei tata-fiu. Constati cu surprindere ca aceasta relatie nu-i simpla nici macar in tara soarelui-rasare. Si paralela pe care o faci atunci cand eroul principal ajunge sa-si imbalsameze propriul tata, avand desigur grija sa-i puna un dop in fund pentru a nu se scurge lichidele neplacute este cu actiunea lui Keith Richards. Care KR a declarat in 2007 ca a tras pe nas o parte din cenusa tatalui sau, ca pe cocaina. Aceasta se varsase pe masa, si el s-a gandit ca nu poate folosi o matura sau aspiratorul pentru asta:

Ca sa nu mai vorbim ca pe langa pasiunea lui Keith pentru Mozart, filmul japonez are la baza o sublima coloana sonora de classical music compusa de Joe Hisaishi.

Aflam din interviul premierei americane de la Tribeca Film Fest ca regizorul Yojiro Takita s-a ocupat de filme softcore porn inainte de acesta, iar actorul din rolul principal, Masahiro Motoki, activase intr-un boy band. Motoki in special se considera foarte norocos. Zice:

But on the other hand, there was a larger sense of fate that carried me to that [Oscar] stage, because an actor has to find the right material, and the material has to jive with the times and the zeitgeist and the ethos, and all of that came together in a very organic way.

Nici Takita nu se lasa mai prejos, dar in loc de cuvinte mari, el exprima idei mari:

I had seen corpses displayed or laid out in a coffin, but I had no idea how a corpse gets to that place, or that there was an actual ritual around that whole process. It actually ultimately started when I traveled to India in my 20s and had seen a cremation ceremony on the bank of the Ganges River. It was a very fresh scene for me, because in the same moment, the past and the future co-existed, and it seemed like the same was true of the encoffining ritual. By openly acknowledging death, it ends up having a life-affirming impact on the living. So I wanted to share this and not just keep it for myself.

Si taman aici se afla asemanarea cu Kissed (vezi playlist-ul de la sfarsitul articolului cu capetele de maori). Ambele filme trateaza in mod sensibil subiectul mortii si al vietii in desertul de cenusa si sicrie. Departe de a te transforma in necrofil, vizionarea lor iti poate reduce din frica de moarte care este de fapt prezentata ca o celebrarea a vietii. Iar daca ai pierdut recent pe cineva, un astfel de film iti poate da acel sentiment de closure pe care e atat de greu sa-l gasesti altminteri. Trebuie insa sa fii pregatit.

Noi suntem pregatiti, doar avem Sapanta! :)

Sources / More info: imdb-ok, sarudama-embalming-99, huff-departures, jap-funeral, jap-found, imdb-enb, kr-father, nme-interview, yt-departures