Traind intr-o societate mai mult sau mai putin civilizata, mai devreme sau mai tarziu ajungi sa vezi daca nu atitudini, macar evenimente care nu-ti plac. Si-atunci te-ntrebi: merita sa-ncerci sa faci ceva, sau e preferabil sa ramai in continuare spectator pasiv la viata care se scurge in jurul tau?

Raspunsul este evident, dar pana s-ajung acolo, ar fi bine sa trec prin evenimentele la care-am fost eu spectator, mai mult sau mai putin activ. Nu demult povesteam cum mi-a fost furat molecularu' intr-un maxi-taxi de pe litoral sau cum am fost trasi in tzeapa intr-un hotel de pe litoral si-am vazut recent o-ntrebare asemanatoare. Ei bine, dac-am fost tras in piept eu insumi, ce sanse am sa-i ajut p-altii? Si totusi, uitandu-ma inapoi la aceste experiente, precum zana buna din Cenusareasa, am avut mai mult succes in a-i ajuta pe altii decat pe mine insumi.

368 si numerologia RATB-ului

O faza care mi-a ramas in memorie si unde sunt mai mult antierou decat erou s-a petrecut in 368. Nu-mi amintesc exact daca era in '89 sau dupa - oricum, nu putea sa fie inainte fiindca abia in '89 am intrat la liceu. 368 era, si poate mai este, autobuzul cu care tot romanu' din Drumul Taberei (34, unde ma suiam eu, dar si alte numere) merge-n centru, sau, in cazul meu, la liceu (Balcica pe vremea aia, Sf Sava acum). Aveam un test simplu, si pentru ca era asa simplu, nu-nvatasem nimic si amanasem totul pe ultimul moment. In final, trebuia sa-l scriu, si eu inca nu deschisesem cartea, sau o deschisesem si fusesem furat de frumusetea prefatei. In fine, mi-am zis, nu-i bai, citesc in autobuz ce-am nevoie. In fond, autobuzul era de obicei aproape gol, si chiar si-asa, cand nu era un caz de forta majora ca atunci, eu oricum stateam in picioare. Asa ca m-am asezat in spatele soferului, unde-mi puteam depozita ghiozdanul in fata si-ntinde pisherele si m-am pus pe citit. Cand citesc, eu nu-i bag in seama pe cei din jur, ma decuplez complet de la lumea exterioara, si cred ca asta-i si deranjeaza pe unii (si-n special pe unele). Si cred ca asta s-a-ntamplat in autobuzul cu pricina. N-ajunsesem nici macar la Academia Militara, ca o baba se-apuca sa declame cu patos in mijlocul autobuzului - ooof, sunt bolnava si-obosita, nu-mi da si mie cineva locul?! Chestia asta m-a scos din ale mele, asa ca m-am uitat in jur si-am remarcat ca ea vorbea catre mine, si alti cativa, in special femei, au inceput sa se uite catre mine. Cum nu stateam pe un scaun cu semn de "cedeaza locul", si cum aveam de citit, m-am reintors la citit. Dar ii simteam pe cei si in special cele din jurul meu cum se-ntorc impotriva mea (fomeile au oriunde in lume o viziune mai colectivista). Situatia a devenit din ce in ce mai insuportabila, cu o tanti tanara bagandu-se in sufletul meu si fluturandu-si mana intre ochii mei si carte. Cand a facut asta a treia oara, am privit-o in ochi si-am intrebat-o direct: Incercati sa-mi spuneti ceva? Ea: nu, am fost imbrancita! Cand mi-a facut chestia asta a patra oara, am intrebat-o iarasi daca nu cumva vrea locul meu, moment in care ea s-a fastacit ca nu. Eu deja aveam nervi, mi-am strans catrafusele, m-am ridicat - oricum mai erau 2 statii pan-la Cismigiu.

Revolutia din 105

Cum ziceam, revolutia m-a prins facand autostopul spre Poiana. Cand intr-un tarziu m-am intors in Bucuresti, am luat autobuzul spre casa (sau m-a luat pe mine autobuzul mai tarziu, nu mai tin minte). Ce-mi amintesc era ca un drum care de obicei lua 20 de minute mi-a luat 3 ore. Am fost opriti de vreo 3 ori pentru "control". Niste oameni cu pusti in spate opreau autobuzul si controlau buletinele, ca nu cumva sa foloseasca teroristii transportul in comun. Situatia era atat de aberanta ca-mi venea sa urlu. Ce-i oprea pe teroristi sa aiba buletine? Chiar in situatia absurda ca teroristii n-ar fi avut buletine, de ce-ar fi mers cu autobuzul? Si daca eu mi-as fi uitat buletinul acasa (cum de altfel declarasera, spasite, cu vinovatie in ochi, niste babutze), eram terorist?!? In orice caz, desi fierbeam, m-am supus idioteniei de control. Niciodata dubiile nu mi-au confirmat mai plenar starea mea de existenz, stare in care multi romani nu avusesera norocul sa fie dupa Decembrie '89. Cert este ca pe chip mi se citeau probabil aceste ganduri, intrucat indivizii cu pusti isi cereau scuze de cate ori imi verificau buletinul: "facem si noi ce putem!". Nu stiu sigur daca toti din autobuz gandeam la fel - probabil ca nu, multora li se parea normal controlul de buletine, poate chiar se simteau protejati astfel, tot astfel cum "teatrul de securitate" ii incalzeste pe unii.

In urmatorul episod, Shutzul din Paris!