Cand am inceput articolul despre colivie, credeam ca voi ajunge din SF la bunic, dar n-a fost sa fie. Asa ca reiau firul, incep sa-l innod aici, si-am sa-l tai intr-un articol urmator.

Si daca tot am batut campii SF si cu imagini mai mult sau mai putin desenate, vreau s-arunc o privire in urma la anii cand devoram Almanahul Anticipatia. Almanahul cu pricina nu prea avea benzi desenate, dar putinele care apareau ma excitau mult mai tare decat filmele cu rusoaica aia micuta si underaged care mai tarziu, dupa ce s-a descoperit ceea ce toti stiam, s-a facut solista tehno. La modul intelectual, desigur. Una din benzi, mai comerciala, era cu un kumite (HAJIME!) care devenea viata, unde sportul devine granita din ce in ce mai invizibila ce separa imaginatia de realitate. Mai tarziu, am vazut ceva aproape identic in Animatrix (vezi in lista articolului precedent).

Dar banda desenata pe care mi-o amintesc aproape in cel mai mic detaliu este alta. Intr-un decor desertic, un grup de soldati marsaluiesc prin desert care este el. Ofiterul e o jigodie care latra ordine si ii tine intr-un mars continuu. Este un crescendo care prevesteste furtuna, soldatii mormaie in barba si-si incordeaza maxilarele, se intreaba daca individu’ stie unde-i duce, unul dintre ei decide sa-l ucida si sa-i ia GPS-u’ (sau ma rog, harta), si taman atunci – VICTORIE! – au ajuns la o oaza. Soldatul cu pricina se duce catre comandant (nu mai stiu daca sa-l omoare sau sa se bucure) si-l gaseste cazut in nisip si probabil mort. Cautandu-i harta, descopera nu numai ca n-o avea, dar ca lumea nu mai exista, intrucat s-a sinucis M.A.D.-ly, cu cateva zile in urma. Mai descopera si ca era bolnav (cand era viu). In mod ciudat, trasaturile lui severe, incrancenarea de otel i se topisera de pe fata, lasand sa se vada un chip copilaros, oarecum naiv. Soldatul are lacrimi in ochi. Poate-ai fi avut si tu, daca aveam banda desenata originala s-o bag aici, si nu simulacrele cu tampitei.

Ce are a face asta cu bunica-meu? Nu multe, cel putin nu la momentul cand am inahalat banda desenata. Acum insa a capatat o cu totul alta semnificatie. Nu pentru ca bunica-meu ar fi fost colonel sau pentru ca ar fi murit, ci in principal pentru ca era dur si sever cat am fost mic si mi-a luat mult timp pana sa ghicesc ce se afla sub masca.

Desi la momentul respectiv toate regulile sale mi se pareau teribil de idioate – si in special modul militaros de aplicare, ce nu tolera discutii, abateri sau dezbateri – cu timpul am inceput sa intrevad motivatii, .

Dincolo de severitatea lui – si asta-i probabil o-ntrebare pe care mi-as fi pus-o mai intens, mai devreme si mai des dac-as fi fost fomeie – ma iubea? Oare faptul ca atat el cat si bunica-mea au fost mult mai severi cu mine, poate chiar nedrepti, decat cu varu-meu, e un semn de dragoste? Mult mai relevant, este mai bine pentru mine c-am inghitit mai multa severitate cand eram mic?

Intrebarile astea sunt cat de cat relevante fiindca ma duc cu gandul la lidărşip. Oare un lidar bun e si iubit? Oare pot fi gasite chestii pozitive in ce-au facut liderii urati si executati? Si daca da, merita sa le cautam? Daca acceptam ca pozitia de lidar e una de sacrificiu, oare poate merge acest sacrificiu pana la a fi nepopular? Este posibil sa explici fiecare actiune boborului, in transparenta totala, si daca da, ar avea boborul rabdare sa te-asculte? Unde si cum tragi linia intre ce explici si ce vinzi? Unde si cum tragi linia intre a exprima vointa celor care te-au ales si a face chestii necesare dar nepopulare?

Intrebarile sunt intotdeauna frumoase si usor de pus. Raspunsurile, nu. Poate d-aia bunica-meu ma lua la kafteala cand puneam prea multe.