Ca tot am deschis firul amintirilor, sa-ti deschid o paranteza – de la fomei frumoase, la sah. Poate asta nu-i genul de excitatie la care te asteptai, dar crede-ma: e bun si asta!

Ancusor m-a invatat sa joc sah. Asta-i mare lucru, eu rareori am avut rabdare sa-i invat pe altii. M-a batut cu mila in primele cateva partide, apoi situatia s-a balansat. Si cum mie mi-a placut sahul cam cat ii placea ei fotbalul, am ajuns, treptat, sa bat pe toata lumea. Cand a venit vremea Daciadei, Elefantica – profa de sport – a trimis pe aproape fiecare din clasa la cate o competitie, sa reprezinte scoala noastra, generala si 197. Cand mi-a venit mie randul, mi-a zis, dand din cot (avea un tic nervos) si clipind din ochii ei mari si albastri si gusa ei de rozatoare strangatoare:

[Zamo], tu poti s-alergi, da’ nu vrei. Te plictisesti, te-am vazut cum abia te misti in jurul terenului la proba anuala. La sporturi fizice esti tamaie. Te trimit la sah.

Elefantica fusese si ea campioana de ceva – nu mai stiu ce, parca gimnastica – in tinerete, dar in absenta activitatii fizice intense se facuse imensa. Vocea ei subtire si ochii mari si umezi contrastau puternic cu trupul debordant. Ea nu ma vazuse pe bicicleta mea Balkan, pe care am cucerit prima femeie si chiar si un trofeu in alta competitie, si oricum, era mica (bicicleta) si nu parea in stare sa castige ceva. Nu ma vazuse nici skiind, si oricum, nu cred ca exista Daciada in Bucuresti la ski.

Chestia cu alergatul era absolut adevarata. Mi se parea penibil s-alergi ca prostul in jurul terenului de fotbal si-apoi sa te bucuri ca tampitu’ ca n-ai iesit ultimul. Incercam sa-mi economisesc puterile pentru ceva care sa merite, ceva unde puteai sa prinzi viteza cu efort suficient de mic sa te simti bine, cum ar fi concursurile de biciclete – dar astea erau foarte rare. Imi amintesc de unul singur, organizat de Angheleasca, unde iesisem pe locul II dupa Cornel, un derbedeu blond, mare, cu tata mut si semicursiera.

simultanu’

Nu mai tin minte daca se organizase vreun turneu al scolii sau daca ceilalti ii spusesera ca-i bat pe toti, asa ca la scurt timp dupa acea imbarligatura a sortii, luam autobuzul catre Eroilor. Eu nu ma consideram un mare sahist, dar acum, ca reprezentam scoala, m-am dus la competitie hotarat sa nu-mi fac scoala de ras. “Daciada” suna bine la TV, si-n mintea mea era un stadion mare si curat, din beton si sticla, unde oameni musculosi, frumosi si epilati se-ntreceau sub faclia olimpica. In realitate, a trebuit sa strabat orasul murdar si urduros pe jos si-nghesuit in autobuz si metrou. Am ajuns cu chiu, cu vai, intr-o incapere destul de ingusta, in care eram vreo 50 de pusti si 5-6 adulti. La vedere, pe o masa, vreo 8 sau 10 trofee Daciada, mari si frumoase. Abia dupa ce am semnat de prezenta ni s-a spus ca trofeele nu erau pentru noi, ci pentru sahisti, si ca urma sa se desfasoare sub forma de simultan – adica fiecare maestru urma sa joace cu cativa ciumpalaci.

Ce elo (unitatea de masura a penisului sahist) avea fiecare nu mai stiu, dar fiecare era in mod cert peste 1500 si probabil peste 2000. Unul dintre ei era intr-o uniforma de liceu ponosita si jegoasa, 2 sau 3 fumau non-stop, majoritatea erau nerasi si cu ochii umflati de cearcane. Unul singur parea normal, si parca era al doilea sau primul ca elo. Il chema Mihai Barbu sau Barbulescu – nu-mi amintesc exact si-am nimerit in grupa lui. Eu speram sa jucam sah si sa-l trag de limba sa aflu cum de era normal, dar n-a fost sa fie.

O partida de sah este compusa din trei parti mari si late: deschiderea, jocul de mijloc si inchiderea sau jocul de sfarsit. Deschiderile sunt studiate si-nvatate pe din-afara, inchiderile sunt cele mai simple, iar jocul de mijloc este partea cea mai interesanta, partea imprevizibila si unde – de cele mai multe ori – se decide soarta partidei. Intr-o partida echilibrata, un jucator urmareste mai multe strategii si analizeaza miscarile adversarului cu cateva ture in avans – cu exceptia blitz-ului, unde nu prea e timp de asta.

N-am invatat / studiat nici o deschidere. Le-am rasfoit intr-o carte, cat sa-mi dau seama ca nu-mi place sa le tocesc si ca n-as vrea sa castig pe baza unor astfel de studii. Asta este si motivul pentru care maestrul meu m-a masacrat. S-a prins dupa primele cateva mutari ca n-am tocit. Consideram ca joc bine si rapid, cel putin fata de colegii mei, dar cu el n-apucam nici macar sa ma gandesc suficient, ca el mutase deja la fiecare masa, facuse rondul si se-ntorsese deja la a mea. Nu mi-a iesit nici o combinatie, nici o smecherie, nici o strategie, nimic, desi cred c-am jucat vreo 10 partide. As fi putut poate sa-i fac semn sa treaca la urmatoarea masa sa ma pot gandi mai mult, dar mi-era ciuda si rusine – el mai juca cu inca 8-9, la fel de buni daca nu mai buni ca mine si reusea sa castige, iar eu nu eram in stare sa gandesc macar pentru mine?!

In partea a doua – sah pat - deznodamantul si cateva sfaturi pentru incepatori.

Sources / More info: wiki-chess, yt-chess