Prost cum sunt, am inceput ieri o poveste si-am promis ca o continui azi..

Bece asta era un tip gresit, neterminat. Intre timp s-a schimbat, dar dac-ar fi fost s-aleg atunci un oras de bastina pentru el, as fi ales Tampitesti. Avea si o sora mai mica. Nu cred ca era vina lui, in cea mai mare parte. Parintii lui ma placeau mult – in special maica-sa, dar si taica-s’u, in rarele momente cand era treaz – si ma tot impingeau sa ma “joc” cu ei. Imi placea sa ma joc cu maica-sa, care era la un moment dat cofetara si-mi aducea prajituri cu frisca si-mi zambea cu gropite si era intotdeauna foarte draguta cu mine. Ea saraca le cumpara, ca n-o lasau sa le fure comunistii, si-n plus nu stateau bine cu banii, dar eu nu-ntelegeam chestia asta – sau intelegeam si nu-mi pasa, nu mai tin minte.

Nu stiu de ce erau mai multi parinti din bloc inamorati de mine ca figura parinteasca, de ma tot imboldeau sa am grija de odrasle, desi majoritatea odraslelor erau mai mari ca mine. Cred ca din cauza ca nu ma vedeau stand pe jos si facand ni’ca (sau vorbind – tot aia). Ma plictiseam repede, ma suiam pe bicicleta si haladuiam prin alte parti, unde se-ntampla ceva. Mai tarziu aveam sa aflu ca asta se cheama high novelty seeking – o boala masculina, ca atunci cand vrei tot timpu’ prospaturi. Si, probabil, nevazandu-ma des, paream mai misterios, deci mai important. Oamenii nebagati in seama te baga ei pe tine. E ca atunci cand nu urmaresti pe twitter decat vreo 2-3, dar numele iti este rostit des – toata lumea vrea sa te urmareasca, si se uda toata cand ragai cate-un URL.

Intr-o zi, nu m-am mai putut fofila, si-a trebuit sa “ma joc” cu mezina familiei, care era mai mica decat mine cu vreo 3 ani cel putin. Pe vremea aia eu nu ma jucam decat cu fete mai mari decat mine, deci chinul era quadruplu. Am intrat la ea in iatac si ea mi-a prezentat cateva carti de “Julis Verne” de care era foarte mandra. Erau cartonate, si cu dungi de culoarea blogului meu – incercau sa arate precum cartile de Balzac si Voltaire din biblioteca mamei mele, dar nu prea reuseau. Eu le aveam pe toate si de fapt de doua ori p-atata, le citisem cu cativa ani in urma si deja ma plictisisem de ele. Una singura imi placea inca – era cu unu’ Nemo, care se ofticase pe lume si se bagase sub apa fara sa se ude si-acolo juca sah pe Interneatza, in durerea lui. Dar imi placeau prajiturile cu frisca, si-am zis – hai, fie, treaca de la mine. Am pus-o sa-mi arate unde a vazut ea “Julis”, si mi-a aratat toate cartile, ce, sunt prost, nu vad?!? Am luat una din carti, i-am varat-o sub ochi, si-am pus-o sa-mi citeasca pe litere, ocazie cu care s-a luminat (asta nu-i chiar prost) si mi-a zis, mandra de victoria sa, Jules Verne. I-am exliplicat apoi, mandru de vasta arie a expertizei mele, ca de fapt “es” si “e”, fiind finale, sunt mute, adica le scrii, dar nu le zici, ca niste anonime sau scrisori de denuntare sau injuraturile de pe blog. Pai de ce? m-a intrebat. Francezii-s prosti, au chiulit de la ora de romana, i-am zis, serios si privind-o adanc in ochi. Si pe deasupra, “u” se citeste de parca-i cu umlaut, iar “r” ca “hr”.

Ce-i “umlaut”?  a vrut sa stie. O caciula nemteasca, i-am zis. Si-acum ca ne-am lamurit cumu-i cu autoru’, hai sa citim si din carte..

Epidosul urmaotru vine mai tarziu, ca maine vine altceva.

Sources / More info: wiki-verne, wiki-nemo, verne@gutenberg, verne-virtual-translations, verne-collection, verne-audio-books, Verne@Amazon

.