In primul rand, nu-s – am fost botezat crestin ortodox. M-am gandit insa ca n-ar strica sa descopar de ce nu ma simt insultat – din contra! – cand cineva imi zice “esti evreu la faza asta”.

Sigur, mi-ar place sa ma pot lauda cu cat sunt de “luminat” si “intelept” ca nu-i urasc pe evrei si ca asta ar fi, cumva, meritul meu propriu si personal. Si totusi, cred mai degraba ca aceasta lipsa de ura se datoreaza unor atitudini si idei deprinse din copilarie. Iata-le (cat imi amintesc):

1. Nu-mi amintesc sa fi auzit / vazut vreodata in familia mea atitudini nefavorabile evreilor. Probabil asta-i si motivul pentru care nu fumez si nu ma-mbat (sau daca ma-mbat, uit) – nu i-am vazut niciodata pe-ai mei facand asta (nu ca n-ar fi facut asta niciodata, dar cand au facut-o, s-or fi ascuns de mine).
2. Nu toti bunicii mei au facut o facultate, dar nici pe cei care n-au facut-o nu i-am auzit vorbind vreodata rau de evrei – o mare realizare, dat fiind ca astfel de atitudini sunt in general raspandite in principal in randul celor mai in varsta si mai putin educati (vezi si clipul cu bunicul lui Jon Stewart).
3. Parintii mei au facut fiecare o facultate – intamplator, in Iasi, care este probabil capitala antisemitismului romanesc – dar nici pe ei nu i-am auzit cu antisemitisme.
4. Atat parintii cat si bunicii pretuiau prietenia celor cativa prieteni evrei.
5. De cate ori vad “white supremacists” / neo-nazis la TV acestia par cretinoizi, frustrati si batuti in cap. Argumentele lor sunt imbecile si in 90% din cazuri sufera gramatical. In contrast, opiniile exprimate de evrei par a fi bine gandite (uneori prea tare), argumentate logic si persuasive. Una din bucuriile mele este sa trolez in forumurile de neonazi (e unul, Stormfront, foarte distractiv).

Primul evreu cu care am avut ocazia sa stau de vorba a fost o evreica. O chema Rita, era prietena de familie, avea in jur de 30 de ani, vorbea cel putin 3 limbi straine – in special germana – si era toba de carte. Eu eram la varsta cand interbarile mele depaseau nivelul de cunostinte al parintilor mei (sau rabdarea de a-mi raspunde). Intrebarile mele erau primite ca bombe alcatuite pentru a-mi demonstra superioritatea – si uneori poate chiar erau. Ce m-a surprins la ea (cam cat l-a surprins, probabil, pe Don Draper cat de simplu a rezolvat Megan “accidentul” din restaurant din Mad Men’s Tomorrowland) a fost placerea cu care parea sa raspunda intrebarilor mele, cum n-am prins-o niciodata pe dinafara si cum ma indemna, mai mult sau mai putin subtil, sa aflu mai multe. (Exista si un indreptar de raspuns intrebarilor pentru barbati: Louis CK si fiica-sa.) Nu cred sa se mai fi intamplat asta pana atunci, dar orice discutie cu ea ma lasa cu gura cascata; erau atatea pe care nu le stiam iar ea imi dadea atatea informatii ca-mi venea sa iau notite. De la ea am invatat sa folosesc enciclopediile si dictionarul de neologisme: le aveam in bilbioteca, dar nu mi-a trecut prin cap ca acolo gasesc raspunsuri la intrebari, mai complete si mai clare decat imi dadeau parintii.

Intrebarile mele erau uneori ciudate. De pilda, in casa noastra se aflau cateva albume de pictura modernista. Una din intrebarile cu care imi torturam parintii este “de ce a trecut Picasso printr-o perioada albastra? de ce albastra si nu verde, doar avem albastru de Prussia si verde de Paris; ce treaba avea el cu nemtalaii?” Nu-mi amintesc raspunsul Ritei, imi amintesc doar ca m-a impresionat.

Intr-o zi, cand vecinul de sus ne inundase si aproape toti peretii aveau vopseaua “curganda”, in valurele, iar tatal meu era beligerant si oarecum agitat fiindca vecinul n-avea chef sa plateasca, Rita a difuzat tensiunea sugerand sa pictam valurelele, tranformandu-le in arta japoneza.

Mai apoi, in clubul de dezbateri de la U of T, iar, cei cativa prieteni evrei pe care mi-i facusem pareau a fi cei mai elocventi si mai informati. Multe din temele de care eu ma izbeam prima data pareau sa fi fost macinate si intoarse pe toate partile de mult timp intre ei – erau ca un fel de PUAs ai dezbaterilor.

N-as putea spune neaparat ca de la Rita am deprins respectul pentru “knowledge”; poate ca il aveam deja de la parinti. Dar nu pot uri pe cineva numai pentru ca stie mai multe decat mine – din contra, asta-i prilej de uimire si respect. Sigur, au si evreii tampiteii lor, dar intre prietenii mei nu pot sa nu remarc un cult pentru educatie: fiecare are cel putin cate o diploma. Iata de ce cererea lui Jan Biro, Ph. D., adresata Comitetului Nobel si sprijinita de altii, de a nu mai discrimina impotriva ne-evreilor mi se pare teribil de cretina si serveste ca un reminder ca pana si in randul scandinavilor (care, sa nu uitam, sunt luterani), a ramas un antisemitism latent, chit ca ei sunt in cea mai mare parte ne-religiosi in ciuda crucilor de pe steaguri. Jan Biro propune practic transformarea Nobel-ului intr-un fel de “Special Olympics” fiindca evreii sunt prea bine pregatiti si le sufla pe toate. Asta-i partea care ma mahneste: in loc sa observe cum isi educa evreii copiii, cum dezbat totul, cum incurajeaza si indruma curiozitatea copiilor, cum cultiva respectul pentru educatie, majoritatea “gentililor” dau vina pe gene si-si imagineaza ca superioritatea rezultata in urma vagabondajului pe taramul cunoasterii este de neinvins. Sunt constient ca multi dintre prietenii mei evrei stiu probabil mai multe decat mine in domeniul lor, dar nu m-am simtit niciodata complexat. Am constiinta certa ca nivelul meu de cunostinte este deasupra mediei si sunt impacat cu gandul ca sunt o gramada de alti oameni care stiu mai multe decat mine intr-un domeniu sau altul.

Din pacate, nu toti copiii au avut astfel de experiente in copilarie. Din fericire, aici in Canada guvernul raspunde acestor nevoi. Kenney, ministrul imigratiei din Canada, a anuntat acum cativa ani un program de mentorship in care tinerii imigranti somalezi sunt cuplati cu evrei “stabiliti” care sa-i ghideze in viata. Nu stiu cat de bine functioneaza programul, dar cum stim de la Peter Griffin, asta pare a fi o dorinta / nevoie generalizata.

Ca fapt divers, medicul de familie din copilarie al lui Hitler a fost un evreu austriac, Eduard Bloch, care i-a tratat familia si in special mama suferinda la pret redus din pricina situatiei lor economice precare. Hitler i-a fost recunoscator, l-a numit “evreu nobil”, i-a acordat protectie si i-a facut cadou un tablou pictat de el insusi. Exista de asemenea povestea mai mult sau mai putin apocrifa a negustorului de arta evreu (“Max” cu John Cusack) care a incercat sa-l ajute pe Hitler, sfarsind prin a fi asasinat.

LE: Tot ca fapt divers, povestea cu sapunul este, din fericire, cel mai probabil falsa.

Sources / More info: israel-nobel-2005, wiki-bloch, imdb-max, wiki-max, kenney-news, cic-program, wiki-modernism [JanBiro] [sing-along]