Eram cat pe ce sa continui cu poeziile pornoase din perioada sa erecta (priapica, dupa Calinescu), dar mi-a zis Cracanel ca se va ocupa el de asta. Asa ca m-am gandit sa ma uit la cele de peste curcubeu.

Despre Geo Bogza se stie ca pe langa avangardism/suprearealismul sau a fost si un comunist convins. Cred ca asta-i si motivul pentru care el inca nu este studiat serios iar opera sa nu ocupa locul meritat in panteonul clasicilor romani. Merita el eticheta de colaborationist / propagandist? In mod cert merita o cercetare mai indeaproape. Si cum analiza reportajelor sale (pentru care este vestit) ar ocupa prea mult spatiu si de fapt nici nu prea am acces la ele, ma voi margini la poezii. Incep cu una dintre primele sale poezii, Crez:

Cred în vârsta mea, în atributele fiecarei vârste, în datoria intensificarii acestor atribute.
Cred în neexistenta existentelor imperios necesare.
Cred în bronzul cuvintelor sunate din veacuri.
Cred în pisici.
Cred în miracolul vorbelor goale.
Cred în absurd.
Cred în perversitatea florilor, fecioarelor.
Cred în orizonturile estetice deschise de psihanaliza.
Cred într-o finalitate cu forme inimaginabile, dar cu repercusiuni anticipat retroactive asupra sufletului contimporan.
Cred în sex.
Cred în tipete.
Cred în galosi si prezervative.
Cred în vocea strabunilor insinuata la fluxul inimii.
Cred în sabia penitei.
Cred în visuri.
Cred într-o viziune sexuala a întregului univers viu.

Cineva care crede in protected sex, tipete si pisicute n-are cum sa fie ceausist. Imi pare ca atitudinea sa pro-comunista a fost determinata de scarba provocata de dreapta serioasa, cu stff-upper-lip. Tampiteii de teapa lui Goga si Iorga ajunsesera chiar sa-l acuze ca ar fi evreu (pentru ca se asocia cu acestia) si el a fost nevoit sa-si explice originile, tot asa cum si romanii care pasesc in afara tarii trebuie sa demonstreze ca nu sunt tigani. Samburii unei astfel de gandiri colectiviste au incoltit si pe blogul lui zoso (si al multor altora) care considera ca daca au avut de furca cu un tigan toti sunt furcasi, daca o femeie le-a cerut bani pentru sex toate sunt curve si daca lor le e din ce in ce mai greu sa fie bloggeri, la tati ni-i greu.

Poeziile sale “animaliere” sunt in traditie suprarealista si taman de-aceea par sa oglindeasca nu numai eul liric ci si vremurile cand au fost scrise:

Geo Bogza a editat chiar si o revista suprarealista, Urmuz, al carei nume fusese sugerat de Arghezi, care a ajuns la 5 numere si in care au publicat, intre “revolutionarii din Campina” si Ilarie Voronca & Tristan Tzara.

Gabriel Nedelea si altii vad chiar asemanari cu Flori de mucigai:

(..) Gellu Naum si Geo Bogza vor fi recititi prin modernitatea lor abisala, dura, uneori încrâncenata, cu „fata” sa radicala, avangardista si actuala. În ceea ce îl priveste pe Geo Bogza, o lectura prin apropierea de Florile de mucegai ale lui Tudor Arghezi este destul de paguboasa, desi „înrudirea” exista, dupa cum sesizeaza Paul Cernat, însa nu e asa de mare cum afirma Marin Mincu în Textualism si autenticitate.

Vitalitatea si exaltarea lui Geo Bogza, nerabdarea sa fenomenologica, sângele rece si cald ca al ucigasilor si al asasinilor, treptele alunecoase ale realismului si reveriile neoromantice releva un temperament avangardist si o sensibilitate ale carei arcane absorb cu o pofta feroce imediatul pur. Poetul îsi ofera timp pentru premeditari numai când ele sunt revolutionare si pregatesc exorcizarea societatii si a cititorului. În rest, nu faureste „ipoteze” în receptarea fenomenelor, nici macar atunci când ele se afla în raport cu Eul, prefera sa le descrie asa cum sunt, conferindu-le numai greutatea existentiala ce le revine fenomenologic.

Claudia Daboveanu e mai cu picioarele pe pamant:

Daca iei, din scurt, un elev tocilar (sau nu) al anilor '70-'80 si-l pui sa-ti spuna ceva – orice – despre Geo Bogza, fostul scolar se va ridica, probabil, în picioare si va recita liniar: “Geo Bogza a fost un scriitor de reportaje. El a scris «Cartea Oltului» si «Privelisti si sentimente», materie din care noi facem comentarii literare si o avem de învatat pentru admiterea în treapta întâi...”. Dincolo de tusa amar-ilara a pasajului de mai sus, trebuie spus ca, înainte de tot si de toate, de orice etichetare i s-a aplicat de criticii literari ai regimurilor politice pe care le-a traversat România, Geo Bogza a fost – fie si cronologic – poet. Un mare poet. Contestat. Condamnat (la propriu si la figurat). Ignorat. Cenzurat. Adorat. Iubit. Redescoperit. (..)

Ca om si ca scriitor, Geo Bogza a fost orice altceva în afara de un pion încremenit în proiecte, canoane si fasoane. Instinctiv, dar constient deopotriva, a gândit si actionat, de timpuriu, “de teama banalitatii”. Plamadita din petrolul fierbinte din maruntaiele pamântului, unde a coborât pentru a-si scrie reportajele de tinerete si din pulbere rece de stele, spre care si-a ridicat ochii la senectute, poezia lui Geo Bogza este un strigat de revolta, un spirit de fronda si o “palma” avangardista pe obrazul paznicilor din oficiu ai laturii morale a literaturii.

Vorbind despre el însusi, în anii sai pamântesti de pe urma, Geo Bogza îsi contureaza un portret... suprarealist. Un curent artistic caruia i-a fost tributar. “Eu am fost crosetat cu ochiuri mari, dezlânate, dintr-un material prea putin rezistent, gata sa se destrame, precum norii. Nu înteleg cum atomii din mine, în vrajmasie unii cu altii, au putut ramâne laolalta atâta vreme. (...) Petrolul este, fara îndoiala, unul din elementele constitutive ale fiintei mele profunde, în el îsi afla substanta lava temperamentului meu”, marturiseste Geo Bogza într-un dialog cu Diana Turconi. (“Eu sunt tinta”, Editura Du Style, 1996). Confesiuni facute pe patul de moarte, publicate dupa trei ani de la plecarea sa dintre noi...

Urmeaza dileme in partea a III-a.

Sources / More info: avg-gb, roc-gn, jr-cd