E noapte tarziu si daca tot am luat-o pe firul amintirilor merita cercetat: oare pot se depan amintiri cu ochii pe juma’te inchisi si daca da, este asta o idee buna?

La gradinita nu-mi amintesc sa fi batut multi. Sigur, il chinuiam pe baiatul blondut si cu capul mare, cam cat al lui Stewie. Il chema Truta, si-am descoperit ca plangea daca ii ziceam Truta-puta. In timp, capatase o oarecare rezistenta si era necesar sa inovez: Truta-caruta-puta-maimuta-masinuta-labuta-canuta-gagauta.

Aveam si doi “bagabonti” de renume, Cimpoieru si Papainog. Nu stiam ce facusera stiam numai ca trebuie sa ma feresc de ei. Nu-mi amintesc, cum spuneam, sa fi avut vreo cafteala la gradinita; imi amintesc in schimb de o fata care facea tumbe si pe care o iubeam. Si ea ma iubea, fiindca se inrosea cand o pazeam si ma uitam fioros la oricine se apropia de coltul unde facea tumbe. Dar dupa cateva zile m-am plictisit. Eram doi straini, uniti numai de placerea ei de a fi pazita si disponibilitatea mea de a face asta pentru a o vedea fericita. Apoi m-am plictisit, chit ca ea era in continuare bucuroasa sa ma vada. Aveam nevoie de mai mult.

Imi amintesc si ca una dintre educatoare se tot uita la mine cand trebuia sa ne culcam. Era enervant de insistenta, si tot experimentand cu diversi stimuli am descoperit ca era foarte sensibila la pusul mainii drepte sub patura. Mai precis, cand duceam mana sub patura, incepea sa se precipite catre mine. Cand o luam, pleca la loc. Tot experimentand, am descoperit ca daca imi baga mana in pantalonii de pijama devenea deosebit de excitata si le chema si pe celelalte educatoare. Acestea veneau si-i spuneau ca nu-i nimic, ea era din ce in ce mai rosie si-mi spunea sa nu mai fac asta.

Nelinistea mea naturala se traducea in scoala generala in alergat si batai. Ii bateam pe toti cei din clasa I cat si dintr-a doua. Ma simteam bine si implinit sa bag frica-n prosti. Pana intr-o zi, cand am inceput sa-l bat pe hRadu. El era altfel. Avea galerie. Si chit ca-l dominam si-n tavalelile noastre pe holul scolii eu eram deasupra, galeria continua sa tina cu el – ba mai mult pareau sa sufere alaturi de el.

Undeva in cursul acelei batai am priceput ca eu de fapt eram mai interesat in a fi adulat de multime cum era hRadu mult mai mult decat eram interesat in a-l “bate”. Asta cu multimea era un joc pe care nu-l mai jucasem. Pana la hRadu (si de fapt, o foarte buna bucata de timp dupa), idealul meu de masculinitate era sa fac totul singur. Aliatul cu multimea era pentru cei slabi si impotenti. Un barbat adevarat ii batea pe toti cu o singura mana, cum faceam eu. Dar cu hRadu am intuit dulcele gust al cultului personalitatii.

Am incercat sa manevrez cafteala catre o remiza dar nu-mi mai amintesc in schimb daca am reusit. Mi-l amintesc numai pe hRadu, hrahrait si peltic, pistruiat si blond spalacit sau roscat. Si tot timpul zambitor. Eu nu cred ca zambeam chiar tot timpul, dar am incercat si eu sa fac asta.

Am mai descoperit si alte trasaturi ale personalitatii lui hRadu, dar mi s-a facut somn sau le-am uitat.

Sources / More info: flickr